Stadiul 1. Şoc şi negare. Reacţia iniţială a bolnavului este şocul, urmat de negarea faptului că ceva ar fi in neregulă.
Unii bolnavi nu trec de acest stadiu şi pot să meargă de la un medic la altul, pană cand găsesc unul care le sprijină poziţia.

Stadiul 2. Mânie. Pacienţii devin frustraţi, iritabili şi mânioşi pentru că sunt bolnavi; intreabă „de ce eu?“.
Managementul bolnavilor in acest stadiu este dificil, pentru că mânia este deplasată asupra medicilor, personalului spitalului şi familiei. Uneori mania este direcţionată către ei inşişi, din credinţa că boala a apărut ca pedeapsă pentru rele.

Stadiul 3. Negociere. Pacientul poate să incerce să negocieze cu medicii, prietenii sau chiar cu Dumnezeu ca, in schimbul vindecării, să indeplinească una sau mai multe promisiuni (de ex., să doneze la organizaţii de caritate, să meargă regulat la biserică).

Stadiul 4. Depresie. Pacientul manifestă semne clinice de depresie; retragere, incetinire psihomotorie, tulburări de somn, lipsă de speranţe şi, posibil, ideaţie de sinucidere. Depresia poate fi o reacţie la efectele bolii asupra vieţii personale (de ex., pierderea serviciului, dificultăţi financiare, izolarea de prieteni şi familie) sau poate să fie o anticipare a pierderii reale a vieţii, care va avea loc in curand.

Stadiul 5. Acceptare. Persoana realizează că moartea este inevitabilă şi acceptă universalitatea ei.

Sursa: KAPLAN & SADOCK-MANUAL DE BUZUNAR DE PSIHIATRIE CLINICĂ
(Elisabeth Kubler–Ross)

O analiza la nivelul planetei ( Ion I.Ionescu-Sociologia dezvoltarii comunitare) ar scoate in evidenta multiplicarea relatiilor dintre oameni, comunitati, societati, a interactiunilor si interdependentelor, cresterea mobilitatii persoanelor, globalizarea schimburilor (de capital, produse, informatii) inmultirea modurilor de organizare a colectivitatilor, societatilor si de gestionare a resurselor.

Datorita acestor transformari radicale, apar: neputinta de a prevedea viitorul, incertitudinea si riscurile, punerea permanenta sub semnul intrebarii a pozitiei economice si sociale dobandite, goana inversunata dupa performanta, competitivitatea de toate felurile, necesitatea adaptarii in mod eficient si pozitiv la schimbarile si mutatiile din societatea de astazi .

In aceste conditii, dezvoltarea personala a devenit un fel de formare permanenta aplicata propriei persoane, avand rolul de a optimiza competentele, gasindu-si locul in aplicarea unui eficient proces individual de reusita . Cu ajutorul ei ne putem adapta noii realitati , intelegem necesitatea schimbarii mentalitatii ca odata invatata o meserie aceasta ne poate asigura existenta toata viata si constientizam ca avem forta necesara s-o luam de la capat ori de cate ori conditiile socio-economice o impun . Atunci cand schimbarea vine din interior, adaptarea se face mai usor, iar insusirea unor noi cunostinte nu mai provoaca stres, individul devenind stapanul propriului destin .
Multe din exercitiile si tehnicile invatate la cursurile de dezvoltare personala, ne ajuta sa detinem controlul asupra timpului de care dispunem, asupra factorilor de stres, asupra relatiilor cu ceilalti, ne da forta sa demaram o actiune dorita pentru a realiza ce ne-am propus .

Comparand nivelurile de stres din mai multe activitati (pe un studiu facut de mine pe 144 subiecti repezentand 4 categorii socio-profesionale), am putut observa ca pe langa complexitatea muncii, nivelul de stres este influientat si de stabilitatea emotionala, impulsivitate, sociabilitate si modul cum se exercita autocontrolul. Iar acestea difera la fiecare individ in parte, in functie de personalitatea fiecaruia , in functie de nivelul de cunoastere si autocunoastere personala .

Daca stim sa abordam corect o activitate , oricat ar fi de stresanta pentru altii, pentru noi poate deveni placuta. Preluarea controlului este cheia dezvoltarii personale .
Prin urmare, dezvoltarea personala nu este un lux , ci devine o necesitate .

Sper sa va fie de folos!

Reiau un articol mai vechi de al meu, care se doreşte a fi o temă de meditaţie pentru cei ce se tem de schimbare:

Ni se intampla de multe ori sa ne dorim o slujba noua pentru ca cea actuala nu ne mai aduce satisfactiile dorite, dar gandul ca s-ar putea sa esuam la noul loc de munca, ne face sa batem in retragere.
Vechiul proverb romanesc “ nu da vrabia din mana pe cioara de pe gard “ e atat de actual si astazi si ramane o convingere limitatoare pentru multi dintre semenii nostri .
Din fericire sunt destui care nu gandesc asa si daca altii reusesc, tu de ce nu ai reusi?
Daca te cunosti cu adevarat…., daca esti convins ca meriti ceva mai bun…, schimbarea e necesara.
Fiecare om trece in viata printr-un lant de schimbari, dar trecerea trebuie facuta in asa fel incat sa te duca spre ceea ce iti doresti cu adevarat. Invata sa iti placa schimbarea, fa un efort constient de a crede in ea.
Incearca sa te concentrezi pe sentimentele pozitive, nu pe cele negative, vizualizeaza cum te vei simti la noul loc de munca, mai puternic, cu un mental mai clar, calm, bucuros de ceea ce faci. Fa o comparatie cu vechiul loc de munca, reprezinta-ti explicit scopul urmarit.
Intreaba-te din nou ce urmaresti sa obtii prin schimbarea locului de munca si cand anume vei sti daca ai reusit sa realizezi ceea ce ti-ai dorit. Construieste-ti strategia potrivita pentru a reusi.
Daca esti convins ca nu esti pe calea cea buna, lanseaza o noua strategie care poate fi aceeasi cu o mica modificare, o alta legata de prima, sau complet diferita.
Anticipeaza totul pana in cel mai mic amanunt. Construind o anticipatie pozitiva lucrurile ti se vor parea mult mai clare cand ajungi acolo.
Anticipeaza daca poti si un eventual esec, dar cu convingerea ca acesta te va intari si-ti va da forta sa mergi mai departe. Nu de putine ori invatatura trasa dintr-un esec poate constitui premisa unor succese viitoare.
Construieste-ti strategia folosind toate cele 3 sisteme de reprezentare: vizual, kinestezic si auditiv pentru ca fiecare dintre sistemele noastre de reprezentare este capabil de a primi si procesa informatii. Abia dupa ce ti-ai construit pas cu pas o strategie viabila, poti trece in sfarsit la luarea unei decizii care sa te satisfaca. Toate sentimentele, senzatiile asociate inspiratiei, insight-urilor, te ajuta sa iti dai seama ca esti pe calea cea buna.

Sper să vă fie de folos!

Redau mai jos un fragment din cartea lui Eric Berne, Ce spui după „Bună-ziua”?, ce se vrea „o reacţie marţiană” la o poveste pe care o ştim cu toţii: „SCUFIŢA ROŞIE”.
Nu întâmplător am ales acest fragment. Sper să vă stârnesc astfel interesul la lectură.

„Intr-o zi, mama o trimite pe Scufiţa Roşie in padure, sa-i duca bunicii de mancare, iar pe drum, ea se intalneşte cu un lup.
Ce fel de mama trimite o fetita in padure, cand acolo exista lupi? De ce nu s-a dus chiar mama sau de ce n-a insotit-o pe SR? Daca bunica era aşa de neajutorata, de ce o lasa mama sa locuiasca de una singura, intr-o coliba, atat de departe? Şi daca SR trebuia totuşi sa mearga la bunica, de ce mama n-a avertizat-o sa nu se opreasca la vorba cu lupii? Povestea arata clar ca fetitei nu i s-a spus niciodata ca e periculos sa faca aşa eeva. Nici o mama nu poate fi atat de proasta; se pare, aşadar, ca mamei nu-i pasa prea mult ce se intampla eu SR sau poate chiar voia sa scape de ea. De asemenea, nici o fetita nu poate fi atat de proasta: cum a putut SR sa se uite la ochii, urechile,mainile şi dintii lupului şi sa creada ca e bunica ei? De ce n-a fugit din coliba cat mai repede? Şi apoi, ce fetita rautacioasa, sa adune pietre ca sa le puna in burta lupului! In orice caz, orice fata cu judecata sanatoasa, dupa ce a vorbit cu lupul, nu
s-ar fi oprit sa culeaga flori, ci şi-ar fi spus: „Ticalosul ala o s-o manance pe bunica daca nu gasesc repede pe cineva care sa ma ajute!”
Nici macar bunica şi vanatorul nu sunt dincolo de orice banuiala. Daca privim drama persoanelor din aceasta poveste ca pe nişte oameni adevarati, fiecare cu propriul scenariu,vedem cat de bine se impletesc personalitatile lor, dintr-un punct de vedere martian.

1. Mama incearca, evident, sa-şi piarda „accidental” fiica sau, cel putin, vrea sa sfarşeasca prin a spune: „Ce groaznic,in vremurile astea nu mai poti nici macar sa te plimbi prin pace fara ca un lup … ” etc.

2. Lupul, in loc sa manance iepuri şi alte asemenea vietati, se intinde evident mai mult decat ii e plapuma şi ştie probabil ca in felul asta va sfarşi prost, aşa ca pesemne cauta necazul cu lumanarea. Evident, l-a citit in tinerete pe Nietzsche
sau alt ganditor din aceeaşi categorie (daca poate sa vorbeasca şi sa-şi puna pe cap o boneta, de ce n-ar fi in stare sa citeasca?), iar motto-ullui e ceva de genul „Traieşte primejdios şi mori cu glorie”.

3. Bunica locuieşte singura şi-şi lasa uşa neincuiata, aşa ca, poate, spera sa se intample ceva interesant, ceva ce nu s-ar putea petrece daca ar locui cu familia. Poate de asta nu s-a mutat la rude sau macar pe aceeaşi strada cu ele. Probabil ea e inca suficient de tanara ca sa guste aventura, din moment ce SR e o copilita.

4. Vanatorul este, evident, un salvator caruia ii place sa-şi chinuie adversarul invins, cu ajutorul unor adorabile fetite neintinate: fara doar şi poate, un scenariu adolescentin.

5. SR ii spune lupului cat se poate de explicit unde o poate revedea, ba chiar se urca in pat eu el. E clar ca joaca „Viola” şi, in cele din urma, intreaga poveste o face foarte fericita.
Adevarul este ca toate personajele din poveste cauta sa traiasca o intamplare palpitanta aproape cu orice pret• Daca luam rasplata finala in sensul ei propriu, se poate spune ca toata taraşenia a fost un complot menit sa-i vina de hac bietului
lup, facandu-l sa creada ca e mai deştept decât toti şi folosind-o pe SR drept momeala. In acest caz, morala poveştii nu e aceea ca fecioarele nevinovate ar trebui sa evite padurile in care se gasesc lupi, ci ca lupii ar trebui sa nu se apropie de fecioarele aparent nevinovate şi de bunicile acestora; pe scurt,un lup n-ar trebui sa umble prin padure singur. De aici se naşte şi intrebarea interesanta: ce a facut mama dupa ce s-a descotorosit de SR pe ziua respectiva?
Daca toate acestea par cinice sau neserioase, sa ne ocupam in cele ce urmeaza de SR in viata reala. Intrebarea cruciala aici este: cu o asemenea mama şi dupa o asemenea experienta, cum arata SR devenita femeie adulta?”

Să vă fie de folos!

Pentru că e week-end, vă ofer această povestioară, in speranţa că veţi găsi timpul necesar să meditaţi asupra ei:

Cu mult timp în urmă trăia un împărat care, într-una din zile, îi spuse călăreţului său:
– Încalecă-ţi calul! Străbate călare cât mai mult pământ. Când nu mai poţi, opreşte-te iar răsplata îţi va fi întreaga suprafaţă pe care vei reuşi să o acoperi.
Sigur pe sine şi îndrăzneţ, călăreţul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut ca să poată să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte iar când obosea sau îi era foame nu se oprea deloc deoarece vroia să acopere foarte mult pământ.
A ajuns la un punct când a acoperit o suprafaţă substanţială de pământ însă, oboseala şi foametea l-au străpus lâsându-l fără pic de vlagă. Apoi s-a întrebat: “De ce m-am forţat atât de mult să acopăr o suprafaţă atât de mare de pământ? Acum sunt pe moarte şi am nevoie doar de un petec de pământ unde să mă îngrop!”

Morala
Povestioara aceasta este foarte similară cu cea a călătoriei vieţii noastre.
Ne forţăm în fiecare zi atât de mult şi de tare pentru a face bani şi pentru a câştiga putere sau recunoştinţă. Neglijăm, din păcate, sănătatea noastră, timpul pe care ar trebui să-l acordăm familiei noastre, să ne dedicăm hobby-urilor pe care le avem şi, de asemenea, să apreciem şi frumuseţiile meleagurilor din jurul nostru. Într-o zi, când ne vom uita în urmă ne vom da seama că nu avem nevoie de chiar atâtea lucruri şi atunci nu vom mai fi capabili să întoarcem timpul înapoi pentru a recupera ceea ce am pierdut.
Viaţa nu este legată doar de a face bani şi de a câştiga putere. Cu siguranţă viaţa nu înseamnă numai muncă! Munca este necesară doar pentru a ne bucura de frumuseţiile şi plăcerile vieţii. Trebuie să existe o balanţă între: muncă şi joacă, familie şi timpul personal. Trebuie să te decizi cum să ţi echilibrezi viaţa ca să îţi fie cât mai bine. Defineşte-ţi priorităţiile, dă-ţi seama dacă eşti capabil/ă să faci compromisuri iar unele decizii lasă-le să fie luate pe baza instinctelor.
Fericirea este intenţia şi scopul vieţii, este întregul ţel al existenţei umane. Si atunci, ia-o mai uşor, fă ceea ce-ţi doreşti să faci şi apreciază fiecare zi. Viaţa este fragilă, viaţa este scurtă. Trăieşte un stil de viaţă echilibrat şi bucură-te la maxim!

Despărţirea de o fiinţă dragă provoacă totdeauna suferinţă, indiferent dacă eşti cea care iniţiază ruptura, sau cea care este abandonată.
Etapele prin care treci de la momentul separării şi până când reuşeşti să accepţi că nu mai eşti împreună cu persoana în care îţi pusesei atâtea speranţe, pot fi comparate cu acelea trăite cu ocazia morţii unei fiinţe dragi, sau cu pierderea unui obiect de care erai ataşată foarte mult.
Dacă pentru cea care iniţiază despărţirea suferinţa începe cu mult înainte de momentul iniţierii, pentru persoana abandonată suferinţa începe odată cu anunţul rupturii, care poate fi un adevărat şoc dacă aceasta nu a luat în seamă semnalele de avertizare.

Negarea sau refuzarea realităţii

Această etapă poate dura pentru Iniţiatoare mai multe luni sau chiar ani, pentru că la început refuză să creadă că partenerul ales nu-i cel potrivit pentru ea, că speranţele puse în relaţie se năruie, că nu mai are capacitatea să reînoiască pasiunea de la început.
Persoana abandonată primeşte decizia partenerului cu neîncredere, are impresia la început că-i o glumă proastă, apoi simte că-şi pierde echilibrul, că totul se năruie în jurul ei, nu-şi poate stopa automat sentimentele pentru persoana iubită, refuză să creadă că va fi abandonată. Odată instalată realitatea pierderii, suferinţa creşte în intensitate.

Furia şi vinovăţia

Şi această etapă e trăită diferit de Iniţiatoare şi de Abandonată. În timp ce prima trăieşte un amestec de vinovăţie, furie, confuzie, îndoială şi frustrare înainte de a lua decizia finală, Abandonata trăieşte un şoc al rupturii, apoi devine furioasă, ţipă la partener, ajunge chiar să-l lovească, pentru că nu înţelege ce a putu să facă să-i piardă iubirea acestuia. Primele impulsuri sunt de răzbunare, poate adopta comportamente pe care ulterior le regretă. Trăieşte un sentiment de respingere şi devalorizare, care duce de la comportamente de seducţie la agesivitate, critici şi judecăţi negative la adresa partenerului, sau a propriei persoane.

Negocierea

Este o etapă de negocieri, tocmeli, sau chiar şantaje.
Iniţiatoarea o face cu ea însăşi (încercând să se convingă să se resemneze cu situaţia, că şi alt partener ar putea fi la fel, că poate acesta se va schimba şi va deveni cel pe care şi l-a dorit, etc.), sau poate vorbi cu prietenii sau părinţii, fără ştirea partenerului.
Abandonata are un comportament ambivalent: uneori încearcă să schimbe decizia partenerului, făcând orice ca acesta să rămână, alteori îl ameninţă că va plăti pentru ce-i face acum. Pentru a-l ţine lângă ea poate face promisiuni să se schimbe, sau recurge la terapie de cuplu pentru a revigora relaţia.

Depresia

Este o fază caracterizată printr-o mare tristeţe, îndoieli, disperare, angoasă şi diferite simptome fizice şi psihologice.
Iniţiatoarea trăieşte aceste momente înainte de a-şi comunica decizia, perioadă în care se închide în sine, îşi pune o mulţime de întrebări, uneori este tensionată, plânge, este frustrată că renunţă la un vis în care a crezut, se simte epuizată, îşi pierde apetitul, are dificultăţi de concentrare, îi scade interesul faţă de muncă sau de lucrurile care-i făceau plăcere.
Abandonata cade în depresie când a ajuns la concluzia că a încercat toate modalităţile să-şi salveze relaţia, dar totul a fost în zadar. Epuizată, trăieşte cu o mai mare intensitate toate simptomele trăite de Iniţiatoare, însoţite uneori de gânduri sinucigaşe şi chiar de treceri la fapte, îi scade stima de sine şi încrederea în propria persoană. Îşi pune obsesiv întrebarea”De ce”(de ce i s-au întâmplat lucrurile acestea, de ce a fost părăsită, de ce nu i s-a răspuns cu iubire la sentimentele ei, etc) care-i consumă toată energia şi-i agravează depresia.

Acceptarea

Pentru Inţiatoare momentul acceptării survine atunci când îşi percepe anunţul deciziei ca pe o eliberare, ca pe începutul unei vieţi noi, în care îşi poate clădi visele a căror realizare nu a fost posibilă în relaţia respectivă.
Pentru Abandonată, acceptarea poate veni mult mai târziu, pentru cele dependente afectiv, depresia le poate marca întreaga viaţă. Acest lucru se întâmplă pentru faptul că persoanele dependente îşi construiesc respectul pentru propria persoană pe iubirea şi susţinerea celorlalţi. Până la acceptarea finală, doliul se poate întinde pe o perioadă de 2-5 ani, dar sunt şi cazuri patologice în care cea părăsită nutreşte speranţa că într-o bună zi partenerul se va întoarce spăşit, realizând ce a pierdut.
Persoanele mai puţin dependente, se obişnuiesc mai repede cu despărţirea, pentru ele perioada de doliu durând între trei şi şase luni. Până la acceptare, trec printr-o fază de resemnare, în care deşi sunt triste pentru cele întâmplate, încet, încet îşi regăsesc pacea interioară şi-şi recâştigă capacitatea de funcţionare.

Aceste etape nu sunt trăite la fel de toate persoanele, pentru că fiecare persoană e unică, iar modul de acţiune al fiecăreia depinde de personalitatea şi caracterul acesteia.
Sunt cazuri când Iniţiatoarea hotărăşte să mai dea o şansă relaţiei şi se întoarce să verifice dacă mai poate reconstrui relaţia, sau Abandonata poate suferi recăderi atunci când toţi din jurul ei credeau că şi-a revenit.
Uneori etapele sunt trăite în paralel. Unele persoane îşi revin mai repede după o dezamăgire amoroasă, altele au nevoie de mult timp pentru a se regăsi.

În toate cazurile sprijinul unui psiholog poate fi benefic pentru a-ţi diminua suferinţa, iar în cel mai fericit caz te poate ajuta să descoperi ce anume nu funcţiona în relaţie, ce anume a dus la decepţia ta sau a partenerului, cum să-ţi reconstruieşti relaţia aşa cum îţi doreşti, făcând astfel dintr-o relaţie disfuncţională una mai puternică şi mai durabilă.

Sper că v-am mai dat o temă de gândire.
Să vă fie de folos!
Niculina Ciupercă, consilier psihologic specialist,Familie-Cuplu

Bibliografie:
Yvon Dallaire- Cum să te vindeci după o decepţie în dragoste, C.N.I. „Coresi” S.A.

*O persoană este capabilă şi valoroasă, chiar şi atunci cănd ceva nu-i reuşeşte.

*Nici-o persoană nu poate face totul. De aceea există specializările. Fiecare este programat să reuşescă să aibă performanţă într-o anumită activitate.

*Este preferabil să reuşim într-o anumită activitate, dar dacă nu reuşim nu înseamnă că e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Dacă  încercăm să ne implicăm în continuare până la urmă vom reuşi.

*Sunt situaţii când nu obţinem rezultatele dorite într-o activitate, deşi ne-am străduit. Atunci ne spunem că nici-un om nu le poate face pe toate, poate ca  suntem  buni la altceva, suntem oricum  persoane valoroase.

* La şcoală sunt multe activităţi ca fiecare copil să descopere ce i se potriveşte, ca mai tîrziu să poată să se îndrepte către un anumit domeniu. Asta nu înseamnă ca fiecare copil trebuie să fie bun la toate.

* Cei buni la toate nu reuşesc totdeauna  să facă performanţă într-un domeniu.

*În situaţia în care am uitat să facem  ceva, este important să găndim   că se poate întâmpla oricui, nu suntem neapărat iresponsabili, dar avem în vedere ca situaţia să nu se repete prea des, pentru că atunci devine obişnuinţă şi comportamentul începe să se repete.

* Dacă cineva la care ţinem, la  un moment dat nu are timp de noi, nu înseamnă că ne  respinge sau are ceva cu noi, doar că in acel timp persoana are alte preocupări, sau se gîndeşte la ceva.

* Nu e obligatoriu ca toată lumea să ne placă. De obicei sunt prieteni cei care gândesc la fel şi au preocupări comune.