Stadiul 1. Şoc şi negare. Reacţia iniţială a bolnavului este şocul, urmat de negarea faptului că ceva ar fi in neregulă.
Unii bolnavi nu trec de acest stadiu şi pot să meargă de la un medic la altul, pană cand găsesc unul care le sprijină poziţia.

Stadiul 2. Mânie. Pacienţii devin frustraţi, iritabili şi mânioşi pentru că sunt bolnavi; intreabă „de ce eu?“.
Managementul bolnavilor in acest stadiu este dificil, pentru că mânia este deplasată asupra medicilor, personalului spitalului şi familiei. Uneori mania este direcţionată către ei inşişi, din credinţa că boala a apărut ca pedeapsă pentru rele.

Stadiul 3. Negociere. Pacientul poate să incerce să negocieze cu medicii, prietenii sau chiar cu Dumnezeu ca, in schimbul vindecării, să indeplinească una sau mai multe promisiuni (de ex., să doneze la organizaţii de caritate, să meargă regulat la biserică).

Stadiul 4. Depresie. Pacientul manifestă semne clinice de depresie; retragere, incetinire psihomotorie, tulburări de somn, lipsă de speranţe şi, posibil, ideaţie de sinucidere. Depresia poate fi o reacţie la efectele bolii asupra vieţii personale (de ex., pierderea serviciului, dificultăţi financiare, izolarea de prieteni şi familie) sau poate să fie o anticipare a pierderii reale a vieţii, care va avea loc in curand.

Stadiul 5. Acceptare. Persoana realizează că moartea este inevitabilă şi acceptă universalitatea ei.

Sursa: KAPLAN & SADOCK-MANUAL DE BUZUNAR DE PSIHIATRIE CLINICĂ
(Elisabeth Kubler–Ross)