CU DEPRESIA NU-I DE GLUMIT!!

Depresia, “strigătul mut al sufletului” cum a denumit-o  Ieromonahul Hrisostom Filipescu de la Schitul Ţibucani, a devenit a patra boală ca răspândire pe glob, creând mari probleme omului contemporan.
Devenită în ultimele decenii o boală a epocii, depresia afectează toate mediile sociale şi grupele de vârstă, atât bărbaţii cât şi femeile, încât însăşi Organizaţia Mondială a Sănătaţii estimează că în 2020 a devenit a doua cauză de dizabilitate, imediat după afecţiunile cardiovasculare.
Potrivit directorului Institutului National de Sanatate Mintala, Steven E. Hyman, depresia afectează întregul corp, afectând starea de spirit, gândirea critică, şi chiar cauzând boli fizice.
Ca psiholog mă confrunt în permanenţă cu persoane ce suferă de o astfel de tulburare şi am considerat că este de o importanţă majoră pentru mine să aprofundez acest fenomen pentru a reuşi să pun un diagnostic corect şi să pot interveni atunci când mi se solicită ajutorul.
În activitatea de cabinet, am realizat că depresia poate fi vindecată dacă se pune un diagnostic corect şi la timp, cu evidenţierea tipului depresiei, că nu este o boală exclusiv a femeilor, dar numărul femeilor care fac depresie este de două ori mai mare ca al bărbaţilor, deci o dovadă în plus de a conştientiza că orice informaţie corect însuşită îmi poate ajuta să pot veni în sprijinul persoanelor suferinde pentru a preveni deteriorarea importantă a calităţii vieţii acestora.
În condiţiile vieţii de azi, când oamenii trec prin aşa-numita scădere a imunităţii psihice, când până şi cei ce se cred puternici cedează când se asteaptă mai puţin, psihologul are datoria să devină vioara întâi în diagnosticarea şi tratarea acestei tulburări.
E important să avem cât mai multe informații, iar pentru cei ce vor să cunoască redau mai jos formele depresiei:
Tulburarea Depresivă Majoră
Tulburarea Depresivă Majoră are ca element esenţial o evoluţie clinică caracterizată printr-unul sau mai multe episoade depresive majore. Este de 1,5 – 3 ori mai frecventă printre rudele biologice ale persoanelor cu această tulburare decât în populaţia generală. Poate începe la orice vârstă cu o etate medie la debut situată la jumătatea anilor 20.
Evoluţia tulburării depresive majore recurente e variabilă. La anumiţi indivizi au fost evidenţiate episoade izolate, separate prin mulţi ani fără nici un fel de simptome depresive, la alţii racemi de episoade, sau episoade din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce înaintează în vârstă. Perioadele de remisiune durează în general mai mult la începutul evoluţiei tulburării, numărul de episoade anterioare prezicând probabilitatea apariţiei unui episod depresiv major (60% dintre indivizii cu tulburare depresivă majoră care au avut un episod unic, se pot aştepta să aibă al doilea episod, cei care au avut două episoade au o şansă de 70% de a avea un al treilea episod, iar cei care au avut trei episoade, probabilitatea de a avea un al patrulea episod este de 90%).
Persoanele cu tulburarea depresivă majoră necesită o atenţie deosebită întrucât aceasta este asociată cu o mortalitate ridicată (până la 15% dintre indivizii care fac această tulburare mor prin suicid), în special la indivizii de peste 55 de ani la care la care s-a constatat o creştere de 4 ori a ratei mortalităţii.
Tulburarea depresivă majoră poate fi precedată de tulburarea distimică, estimându-se că în fiecare an, 10% dintre indivizii cu tulburare distimică vor ajunge să aibă un prim episod depresiv major în mod frecvent. Concomitent cu tulburarea depresivă majoră survin şi alte tulburări mentale (ex.tulburările în legătură cu o substanţă, panică, tulburarea obsesiv-compulsivă, anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, tulburarea de personalitate bordeline).
……………………………………………………………………………………………………….
Tulburarea Depresivă Majoră, Episod Unic,care are drept criterii de diagnostic:
A. Prezenţa unui singur episod depresiv major
B. Episodul depresiv major nu este explicat mai bine de tulburarea schizoafectivă şi nu este suprapus peste schizofrenie, tulburarea schizofreniformă, tulburarea delirantă ori tulburarea psihotică fără altă specificaţie.
C. Nu a existat niciodată un episod maniacal, un episod mixt, ori un episod hipomaniacal. Această excludere nu se aplică, dacă toate episoadele similare episoadelor maniacale, mixte sau hipomaniacale sunt induse de o substanţă sau de un tratament ori sunt datorate efectelor fiziologice directe ale unei condiţii medicale generale.
…………………………………………………………………………………………………………
Tulburarea Depresivă Majoră Recurentă pentru care criteriile de diagnostic sunt:
A. Prezenţa a două sau mai multe episoade depresive majore, între care trebuie să existe un interval de cel puţin doua luni consecutive în care nu sunt satisfăcute criteriile pentru un episod depresiv major.
B. Episoadele depresive nu sunt explicate mai bine de tulburarea schizoafectivă şi nu sunt suprapuse peste schizofrenie, tulburarea schizofreniformă, tulburarea delirantă sau tulburarea psihotică fără altă specificaţie.
C. Nu a existat niciodată un episod maniacal, un episod mixt, ori un episod hipomaniacal. Această excludere nu se aplică, dacă toate episoadele similare episoadelor maniacale, mixte sau hipomaniacale sunt induse de o substanţă sau de un tratament ori sunt datorate efectelor fiziologice directe ale unei condiţii medicale generale.
…………………………………………………………………………………………………………….
Tulburarea distimică are ca element esenţial dispoziţia depresivă cronică, survenind în cea mai mare parte a zilei, mai multe zile da decât nu, timp de cel puţin doi ani. Poate fi tulburare distimică cu debut precoce, dacă debutul survine înainte de 21 de ani şi cu debut tardiv dacă debutul are loc la 21 de ani sau mai târziu.
Tulburarea distimică are elemente asociate similare cu cele ale episodului depresiv major. Potrivit studiilor, simptomele cele mai des întâlnite în această tulburare sunt sentimentele de insuficienţă, pierderea generalizată a interesului sau plăcerii, retragerea socială, sentimente de culpă, iritabilitate, activitate scăzută, productivitate redusă. Mai puţin frecvente sunt simptomele vegetative (modificarea somnului, apetitului, greutăţii şi simptome psihomotorii). Tulburarea distimică poate fi asociată cu tulburările de personalitate bordeline, histrionică, narcisistică, evitantă şi dependentă, dar elementele acestor tulburări sunt dificil de depistat datorită faptului că simptomele afective cronice duc la apariţia unor probleme interpersonale sau pot fi asociate cu perceperea de sine distorsionată în cazul persoanelor respective.
Criteriile de diagnostic pentru Tulburarea Distimică sunt:
A.Dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, mai multe zile da decât nu, după cum reiese fie din relatarea subiectului, fie din observaţiile făcute de alţii, timp de cel puţin doi ani. În cazul copiilor şi adolescenţilor dispoziţia poate fi iritabilă, pe o perioadă de cel puţin un an.
B. Prezenţa în timp ce este depresiv a două (sau mai multe) dintre următoarele:
1) apetit redus sau mâncat excesiv;
2) insomnie sau hipersomnie;
3) energie scăzută sau fatigabilitate;
4) stimă de sine scăzută;
5) capacitate de concentrare redusă sau dificultate în a lua decizii;
6) sentimente de disperare.
C. În cursul perioadei de doi ani (1 an pentru copii sau adolescenţi) persoana nu a fost niciodată fără simptomele de la criteriile A şi B timp de mai mult de două luni, odată.
D. Nici un episod depresiv major nu a fost prezent în cursul primilor doi ani ai perturbării (1 an pentru copii şi adolescenţi) adică, perturbarea nu este explicată mai bine de tulburarea depresivă majoră cronică sau de tulburarea depresivă majoră, în remisiune parţială (dacă a existat un episod depresiv major anterior se pune condiţia ca acesta să fi fost urmat de remisiune completă înaintea tulburării distimice, după primii doi ani de tulburare distimică, pot exista episoade suprapuse de tulburare depresivă majoră, iar în această situaţie se pun ambele diagnostice, dacă se îndeplinesc criteriile pentru un episod depresiv major).
E. Nu a existat niciodată un episod maniacal, un episod mixt sau hipomaniacal şi nu au fost satisfăcute criteriile pentru tulburarea ciclotimică.
F. Perturbarea nu survine exclusiv în cursul unei tulburări psihotice cronice, cum ar fi schizofrenia ori tulburarea delirantă.
G. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe, ori ale unei condiţii medicale generale.
H. Simptomele cauzează o detresă sau deteriorarea semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
…………………………………………………………………………………………………………
Tulburarea Depresivă Fără Altă Specificaţie
În această categorie sunt incluse tulburările cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică, tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivă ori tulburarea de adaptare cu dispoziţie mixtă, depresivă şi anxioasă.
În cadrul acestei tulburări întâlnim:
1.Tulburarea disfonică premenstruală în cele mai multe cicluri menstruale din cursul ultimului an, simptomele survenind de regulă în ultima săptămână a fazei luteale.
2. Tulburarea depresivă minoră episoade de simptome depresive cu o durată de cel puţin două săptămâni, dar cu mai puţin de cinci itemi ceruţi pentru tulburarea depresivă majoră.
Depresia mascată
Depresia mascată este definită ca boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în plan secund.
Termenul “depresie mascată” este folosit iniţial pentru depresiile endogene în care dominau simptomele fizice, dar ulterior observaţiile au dovedit că poate fi aplicat şi în depresiile psihogene. In 1973 “depresia mascată” este definită drept ,,boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în planul second (ca substrat)” .
Ca o caracteristică a depresiei mascate este fenomenul de conversiune a simptomelor. În cursul evoluţiei clinice a depresiilor psihogene şi endogene, procesul depresiv este mascat de o diversitate de tulburări vegetative sau tulburări organice funcţionale:
– insomniile;
– cefaleele;
– impresia de sufocare şi de constricţie toracică;
– tulburările cardiace;
– tulburările gastro-intestinale;
– sindromul scapulo-cervical;
– durerile în ceafă şi în coloana vertebrală.
Depresia în bolile somatice
Simptome depresive semnificative clinic sunt decelabile la aproximativ 12 până la 36% dintre pacienţii cu alte afecţiuni nonpsihiatrice. Pe de altă parte, cei mai mulţi pacienţi cu o suferinţă somatică nu au depresie.
Dacă este prezentă o tulburare depresivă, atunci aceasta trebuie privită ca o condiţie independentă care trebuie tratată separat.
Nu este corectă atitudinea unor medici care consideră că este bine să trateze în primul rând şi/sau numai tulburarea somatică şi, apoi „după rezolvarea acesteia” să orienteze bolnavul către un psihiatru.
Depresia trebuie şi ea căutată şi investigată; astfel că nu se recomandă realizarea unui diagnostic prin excludere.
Atunci când o tulburare depresivă apare împreună cu o suferinţă somatică, sunt câteva explicaţii posibile:
– suferinţa medicală generală provoacă în mod biologic depresie; de exemplu hipotiroidia determină depresie;
– suferinţa somatică declanşează depresia la persoane vulnerabile genetic pentru depresie; de exemplu boala Cushing poate precipita un episod depresiv major;
– suferinţa somatică produce psihologic depresia; de exemplu un pacient cu cancer devine depresiv în mod reactiv, ca o reacţie la prognostic, la durere şi invaliditate;
– suferinţa somatică şi depresia nu sunt corelate, sunt independente;
Este important ca practicianul să fie în măsură să facă aceste diferenţe.
Suicidul în depresie
În general, persoanele deprimate se gândesc la sinucidere, moarte sau la faptul că ar fi mai bine dacă nu ar exista. Simptomele întâlnite la aceste persoane se aseamănă cu ale celor care trec prin situaţii de doliu, dar în aceste cazuri fie lipsesc evenimentele de pierdere, fie manifestările durează mai mult decât în astfel de situaţii. Riscul suicidar la persoanele cu depresie nu este corelat cu severitatea depresiei. Cel mai frecvent poate apărea la începutul şi finalul episodului depresiv.
Conform DSM IV, tulburarea depresivă majoră este asociată cu o mortalitate ridicată, procentul celor care se sinucid fiind de pînă la 15%. Din datele epidemiologice se poate concluziona că la indivizii de peste 55 de ani cu tulburare depresivă majoră există o creştere de patru ori a ratei mortalităţii, la cei admişi în cămine spital, probabilitatea crescută considerabil de moarte fiind în primul an.
Gradul de angajament într-o criză suicidară ( în ordine crescătoare a gravităţii):
a) Ideile suicidare întâlnite în cazul suicidului în depresie sunt:
– gândul la moarte;
– preferinţa de a fi mort;
– gândul la suicid;
– gândul de a putea comite suicid.
b) Planificarea unui gest de suicid are în vedere următoarele aspecte:
– proiectarea unei modalităţi de suicid;
– alegerea unei modalităţi de suicid;
– pregătirea suicidului;
– dispoziţii legale ( testament sau scrisori );
– dispunerea de mijloc suicidar (stoc de medicamente, arme în casă ) ;
– procurarea unei arme.
c) Calitatea relaţiei medic-bolnav şi capacitatea pacientului de a se putea confesa medicului.
Suicidul se poate preveni dacă există o relaţie de calitate între bolnavul depresiv şi medic, dar şi dacă bolnavul are capacitatea de a se confesa acestuia, astfel încât să fie depistate din start toate anomaliile de gândire şi găsite soluţii raţionale în rezolvarea problemelor care dau bolnavului sentimentul neputinţei de a merge mai departe.
Un medic competent este atent la simptomatologia actuală a pacientului său, care-i provoacă durere morală şi suferinţă. El poate sesiza apariţia unor idei de depreciere, lipsă de demnitate, de culpabilitate, pesimism, disperare, insomnie persistentă, tendinţa la retragere,
agitaţie, confuzie, anxietate, agresivitate şi ostilitate, idei delirante şi halucinaţii, poate sesiza alterarea capacităţilor de adaptare, efectul pe care îl are tratamentul asupra simptomatologiei (dezinhibiţie ), ce alte tulburări prezintă pacientul.
Se urmăresc în mod deosebit pacienţii care au antecedente personale în ceea ce priveşte suicidul (ideaţii suicidare, tentative de suicid anterioare), care au maladii depresive, asociate cu alcoolism, toxicomanii, probleme anxioase, etc., precum şi comportamente violente şi impulsive.

TAMPLARUL…

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
„Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”.
„Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd.
Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.

Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
„Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut!
Iartă-mă, frate!”
Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece intr- ale sale.
„Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.
„Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.”

„OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI ȘI PREA PUȚINE PODURI ” (Isaac Newton).

Cum să-ți descarci furia într-un mod pozitiv

Vă prezint o  metodă de descărcare a tensiunilor acumulate în relaţia cu partenerul/părinţii/colegii/copiii/angajaţii etc.

Metoda, ce aparține lui Abraham Lincon, funcţionează excelent atât în mediul educaţional, cât şi în mediul organizaţional.

Povestea este următoarea:

Un ofiţer a făcut o greşeală, de fapt o adevărată gafă. Secretarul lui Abraham Lincoln, Stanton, era extrem e furios:

–   „Trebuie să-i dau acestui om o lecţie să nu uite cât trăieşte ” i-a spus acesta lui Lincon.

–   „Foarte bine; neapărat să scrii o scrisoare de admonestare chiar acum, cât timp totul îi este proaspăt în minte; taie-l şi spânzură-l; fă astfel încât cuvintele să-l usture” i-a răspuns Lincoln.

Încurajat de preşedinte, secretarul a scris ofiţerului scrisoarea de admonestare. Şi a fost într-adevăr o operă de artă în ceea ce priveşte exprimarea mâniei şi acuzării. Stanton a arătat-o cu mândrie lui Lincon. După ce a citit scrisoarea, preşedintele a spus:

 „ Acestă scrisoare este o admonestare extrem de bine scrisă. Acum rupe-o. Ţi-ai eliberat mintea şi te-ai descărcat de nervi; acesta era cel mai important lucru. Acum poţi într-adevăr să scrii o scrisoare eficace.”