Arhive pe etichete: educatie parentala

Adolescenta- o perioada problematica atat pentru parinti cat si pentru copii

 

Imagine

Adolescenta este o perioada furtunoasa atat din punct de vedere biologic cat si psihologic.Ea reprezinta stadiul in care se produc modificari fizice in organismul individului uman, dar si psihice, dezvoltarea fizica fiind mult mai rapida decat cea psihica si psihologica Este o perioada confuza pentru fiecare persoana, o perioada de cautari continue, in care individul cauta sa descopere cine este el cu adevarat.

Adolescentii simt nevoia de schimbare, pentru ca schimbarea face parte din procesul de construire a personalitatii lor. Ei doresc sa-si afirme identitatea, propriile valori, si pentru acest lucru incep sa testeze, opunandu-se parintilor.

Conflictul ce apare intre parinti si adolescenti poate fi pus pe seama discordantei dintre convingerile parintilor despre lume si viata si sistemul de valori in formare a adolescentilor.

Parintii si adolescentii au nevoi diferite: parintii vor sa-si afirme autoritatea, pe cand adolescentii au trebuinte de independenta.

Parintii au un rol important in educatia copiilor, pentru ca ei ii pot ajuta sa-si asume propria identitate, sa le  stimuleze nevoia de a sti, de a se perfectiona, de apartenenta la grup, de independenta, de a fi unici si a se exprima ca si personalitate.

In adolescenta se consolideaza structurile gandirii logico-formale, capacitatea de interpretare si evaluare, de planificare, anticipare, predictii, spiritul critic si autocritic.

Adolescentii isi asuma riscuri pentru a atrage atentia ca au crescut, ca sunt capabili de fapte mari.Iar daca nu sunt luati in seama, pot ridica stacheta tot mai sus.

Pentru a ajunge adulti e nevoie sa se detaseze de parinti, sa-si poata asuma responsabilitatea pentru faptele lor. Sunt momente cand riscurile sunt evaluate gresit, pericolele sunt ignorate, iar in sufletul lor se da o adevarata lupta pentru o mai buna adaptare la mediu, depasirea limitelor si definirea personalitatii.

Parintele trebuie sa stie ca un copil este o personalitate complexa, nu o insiruire de comportamente, iar datoria lui nu se rezuma la un simplu control al comportamentului, ci si la ajutarea copilului sa si-l asume. Ca fiul sau fiica sa are nevoie de intelegere, sa stie ca parintilor le pasa, ca le sunt alaturi la nevoie, ca-i ajuta sa treaca peste momentele critice, fara sa-i judece, ca in loc de reprosuri le aduce argumente, ca sunt acolo pentru ei gata sa-i asculte.

Nevoia de a fi iubit, este o nevoie fundamentala a fiecarui copil, care la adolescenta se accentueaza, pentru ca are nevoie sa fie sustinut in a face alegeri care sa nu-l afecteze mai tarziu, parintele putand anticipa eventualele pericole si sa-l ajute sa le previna.

Sper ca v-am dat o tema de gandire!

Sa va fie de folos!

Niculina Ciuperca, consilier psihologic specialist Familie-Cuplu

Anunțuri

Nu-i usor sa fii mama de baiat!

Imagine

Multe mame si-au pus problema cum sa-si creasca fiul pentru ca mai tarziu acesta sa faca fata exigentelor lumii reale.De aceea o mama de baiat se afla in dilema: sa fie o mama prezenta ,iubitoare si calda ,sau discreta, aflata in retragere si reprimand o relatie fireasca,de dragoste?

Studiile au aratat,(contrar prejudecatilor existente la ora actuala) ca dragostea unei mame e o binefacere pentru fiul ei,il face mai puternic si nu il impiedica sa devina un barbat adevarat, cu conditia sa nu fie sufocanta si fuzionala.

Comunicarea cu fiul e foarte importanta,pentru ca poate sa-i dea incredere in el sau,dimpotriva sa creasca timid, sa aiba  nevoie totdeauna de sfatul mamei ca sa reuseasca in ce-si propune.Un baiat isi interiorizeaza mai bine informatiile daca i se vorbeste despre un comportament pe care l-a asimilat,de un efort pe care a putut sa-l faca sau de un eveniment in cadrul caruia s-a dovedit a fi la inaltime. El e mai apt sa asculte cuvinte care-i ofera o imagine a ceea ce face decat a ceea ce este.Astfel, daca are un comportament indezirabil,poate fi criticat comportamentul,pentru a fi imbunatatit sau schimbat in viitor,dar nu el ca persoana,pentru ca altfel ,se obtine rezultatul contrar a ceea ce ne asteptam.Se poate comunica privitor la succesul sau esecul actiunilor sale,incurajandu-l tot timpul sa persevereze cand nu-i reuseste ceva,dar nu-l ajutam creandu-i o imagine defavorabila despre sine,sau comparandu-l cu altcineva.

Un baiat se poate simti jenat,daca parintii sustin ca e mai bun decat e in realitate,chiar daca el vrea sa dea aceasta impresie, isi doreste ca parintele sa-l perceapa asa cum este.Inducandu-i o calitate pe care nu o are,isi internalizeaza anumiti parametri de comportament la un nivel ce il depaseste si-n momentul in care nu-i poate atinge apare o anumita frustrare,care-i creaza furie,nervozitate.Fiecare afirmatie cu privire la el,trebuie insotita de imaginea unui comportament care sa justifice afirmatia.Nu-l laudam ca e cel mai bun daca el nu e bun decat la fotbal,dar putem sa-i spunem punctual ca avem incredere in el ca poate mai mult si daca se va concentra si la scoala asa cum o face pe terenul de sport,poate obtine rezultate bune si acolo.

A-i spune tot timpul “sunt mandra de tine ,ca ai facut asta” ii creaza impresia ca tot ce face e pentru parinti,e preferabil sa i se spuna “sa fii mandru de tine”,care-l face sa-si insuseasca mai bine aceasta judecata si cu timpul sa-i dea o motivatie sa aiba anumite comportamente.

O mama de baiat trebuie sa stie ca desi se spune ca barbatul e sexul puternic, el este mult mai sensibil decat pare.El este sensibil atat la critici cat si la sprijin. Din acest punct de vedere, fetele se descurca mai bine,pentru ca stiu sa-si exprime sensibilitatea.

Baietii sunt mai agresivi in comportamente,dar si in ceea ce priveste emotiile,de aceea critica unui comportament este perceputa de multe ori ca o agresiune. Se obtin rezultate mai bune,spunandu-i de ex.daca si-a uitat jucaria preferata acasa cand merge in parc: astazi ne vom juca cu altceva si maine iti vei lua jucaria,decat sa-i spunem:de ce-ai uitat-o? Ai vazut ca X nu-si uita niciodata…

Daca manifesta agresivitate,se poate diminua cu ajutorul unui sport,sau daca acesta nu da rezultate,cu ajutorul unui psiholog,care identifica factorii contextuali ce determina aparitia comportamentului agresiv si  particularitatile sarcinilor pe care le executa copilul, pentru a elimina factorii determinanti si de mentinere a vechilor comportamente. Tot psihologul identifica comportamentele specifice ce se doreste a fi modificate, operationalizarea lor in comportamente simple, usor de observat si masurat, pentru ca a acţiona direct asupra impulsivitatii sau agresivitatii  nu este posibil.Pentru reusita se recurge la  monitorizarea atenta  a indicatorilor de comportament: frecventa, intensitate,durata. Numai facand o analiza functionala a acestor manifestari putem determina schimbarea comportamentala.

Furia ar putea fi un comportament adaptativ care permite depasirea a ceea ce impiedica atingerea unui scop. Pe la 2-4 luni acest sentiment este descoperit de copii indiferent de sex,dar pana la 5 ani,baietii devin treptat de doua ori mai furiosi decat fetele.

Oricat de mult un parinte ar incerca sa nu faca diferente intre fata si baiat in ceea ce priveste cresterea,sunt construiti diferit nu numai ca fizic,dar si emotional.Doua cercetatoare Virginia Paley si Deborah Tannen,studiind jocurile copiilor mici americani,au ajuns la concluzia ca fetele se straduiesc sa creeze si sa mentina legaturile,valorizeaza calitatile colegelor si insista asupra propriilor imperfectiuni, in timp ce baietii isi aleg jocuri in care valorizeaza competitia si autopromovarea.

Baietii care stau mai mult in preajma barbatilor isi cultiva agresivitatea,fara sa se imbogateasca cu emotii pozitive. De aceea pledez ca pentru a-si forma o personalitate armonioasa ,copilul e bine sa creasca intr-o familie cu doi parinti:mama si tata ,copiii de ambe sexe sa fie asociati la diverse jocuri,sa invete in clase mixte.Descoperirea naturala a celuilalt sex de-abia la adolescenta,poate face ca sexualitatea sa urmeze o cale diferita de tandrete si dragoste.

Baietii se infurie usor si brusc,sunt mai agresivi decat fetele ,dar o mama responsabila ii poate ajuta sa devina constienti de propriile emotii si sa si  le explice inainte de a actiona.(ex.Te-ai suparat pe X,cu care ieri te-ai jucat asa frumos…ce-a facut asa de rau azi incat sa vrei sa-l bati…Ti-ar place ca pe tine sa te bata cineva cand gresesti…..Oricine poate gresi..). E gresit sa-i spui unui copil : “te spun tatalui tau”,sau “sa vezi ce-ti face tatal tau” pentru ca atunci mama apare in ochii copilului ca o mama care nu poate lua decizii,iar pe tatal lui il transforma  intr-un “babau”,cel “puternic,care ia masuri”,nu-si internalizeaza un comportament dezirabil, ci invata doar in ce imprejurari sa-si manifeste anumite comportamente. Comportamentul dezirabil se poate obtine insistand pe anumite detalii.Ex.a doua zi cei doi se joaca frumos si mama poate sa-i admire ca se joaca frumos si cat de bine le sta cand nu sunt dispute.

Recompensele pot ajuta la schimbarea comportamentului daca sunt corecte.Astfel,pentru schimbarile pozitive copilul poate primi puncte,care adunate pot fi schimbate intr-o anumită recompensa,care sa-l motiveze sa-si doreasca schimbarea.

Pentru disciplinarea copilului,regula de aur este consecventa.Ambii parinti  trebuie să aiba o atitudine constanta,atragandu-i atentia copilului cand repeta un comportament gresit si sa i se arate comportamentul corect.Daca va exista inconsecventa din partea acestora, copilul va sesiza o slabiciune si va fi mai greu sa se exercite un control asupra lui.

 Ignorarea comportamentelor inadecvate si sustragerea atentiei copilului de la acestea si redirectionarea lui catre activitati care-i fac placere,poate fi de asemenea o recomandare utila care sa obţina rezultatele dorite.

Copilul mai poate fi obisnuit sa se observe cu atentie dupa ce a avut un anumit comportament si sa se intrebe: oare am procedat bine? Ce am reusit să fac bine? Ce nu am reusit sa fac bine?)

  Feed-back-ul dat copilului  poate produce schimbarile dorite,daca:

–         este focalizat pe aspectele pozitive;

–         il sustine pe copil,nu-l evalueaza sau judeca;

–         este  focalizat pe un comportament specific,nu  pe unul general;

– să fie oferit imediat,pentru comportamente si atitudini care pot fi schimbate,pentru a evita starile de conflict şi trairi emotionale.

De obicei se obtin rezultate bune,nu spunandu-i copilului ce să faca,pentru ca ar exista si posibilitatea sa se comporte contrar asteptarilor,ci prezentandu-i un esantion de comportamente,cu scopul de a-l antrena in producerea unora asemanatoare.

Este necesar sa se faca distinctie intre pedepsele aplicate pentru greseli minore si pedepsele aplicate in cazul unor incalcari grave de comportament. O  greşeală  ce s-ar putea face este aplicarea inconsecventa a pedepselor:uneori  anunţate,dar nu sunt aplicate,alteori sunt date pedepse inutile si greu de aplicat.

Nu toate pedepsele  sunt educative, unele de ex. nu ofera posibilitatea de a invata ceva din ele(ex.tipete,jigniri,batai cu cureaua).

N-am sa fiu niciodata de acord cu pedeapsa corporala,pentru ca nu are eficienta: prin ea este atacat  copilul,  nu comportamentul,nu duce la identificarea cauzelor unui asemenea comportament,scade stima de sine a copilului,crescand frecventa comportamentelor disruptive.In plus, creaza o adevarata bariera intre mama si copil,ii accentuează agresivitatea,ii provoaca tulburari emotionale ca: frica, iritabilitate, izolare,il indeamna  sa ascunda adevarul despre actiunile sale, invata acest comportament si-l foloseste ca metoda de rezolvare a situatiilor cu care se confrunta.

Personal recomand disciplinarea pozitivă,care, are un rol important pentru ca prin metodele si tehnicile acesteia poate contura un comportament adecvat si impune anumite norme pentru a stabili limite si a educa. Spre deosebire de pedeapsa fizica,ce elimina doar pe moment un comportament nedorit,disciplinarea pozitiva este non-violentă si-l invata cum sa realizeze constant un comportament pozitiv.In plus, disciplinarea pozitiva il ajută pe copil sa se dezvolte intr-un mod echilibrat si sanatos din punct de vedere emotional si social, il ajuta sa devina responsabil, autonom si independent, sa capete incredere in fortele proprii si sa fie multumit sine.

Niculina Ciuperca,psiholog-consilier familie-cuplu

Cabinet individual de psihologie Bucuresti,Sect.6 Str. Ceahlaul 22,Bl.104 Ap.5

Telefon 0724878966

Bariere in comunicarea adultilor cu copiii

Bariere in comunicarea adultilor cu copiii1) A da ordine,directive si a comanda – provoaca furie si rezistenta (ex.faci asta pentru ca asa spun eu).

2) Amenintarea, admonestarea (in loc de “daca nu te opresti vei fi pedepsit”, se va folosi “as vrea sa te opresti, iar daca nu o faci, vei fi pedepsit”).

3) A tine morala sau predici (in loc de “ar fi trebuit sa nu chiulesti” se spun consecintele faptului ca au chiulit).

4) A da sfaturi, solutii sau sugestii (oferite prea des copiilor,acestia devin dependenti de ei).

5) A judeca,critica,blama (cand exista diferente de opinii,se prezinta pareri, nu blamari).

6) Lauda nu este eficienta cand copilul nu e sigur de abilitatile lui. Este bine sa se ofere incurajari care separa copiii de comportament (corect: am incredere in tine ca poti face…)

7) A porecli, a ridiculiza si a face de rusine (acest comportament poate crea probleme cu stima de sine a copilului,umilirea si resentimentele copilului).

8) Interpretarea,analiza,diagnosticarea

9) Reasigurarea, consolarea,suportul (spunand copilului ca vor realiza sigur un lucru,daca nu le reuseste se vor simti rau . Mai bine le spunem sa faca tot ce depinde de ei, dar nu totdeauna se intampla asa cum isi doresc.Sa analizeze de ce nu au reusit daca se intampla asta,pentru a nu gresi pe viitor).

10) Interogarea: de ce ai facut asta? Copiilor nu le place sa fie bombardati cu intrebari si vor comunica mai greu. Incercand sa se apere, se ajunge la certuri.

11) Distragerea, umorul. Pot fi solutii temporare,cand copiii sunt suparati. Umorul poate fi interpretat uneori gresit , incercarea de a-i distrage poate transmite mesajul ca sunt considerati incapabili sa rezolve problema. Orice problema se rezolva cu calm atunci cand apare,cu argumente.

NOTA!
Cele mai eficiente mesaje de comunicare sunt mesajele afirmatii bazate pe sentimente (mesaje tip “eu”) Ex. As aprecia daca ai face…..Mi-as dori sa faci….
Mesajele trebuiesc transmise calm,ferm,nu pe un ton furios,fara tendinta de a judeca,presupune si blama.
Formula de comunicare:sentiment +comportament + efectele comportamentului +cerinta de a-l schimba.
Ex.Mi-ar placea sa nu mai arunci lucrurile….Imi este greu sa adun tot timpul dupa tine… M-as bucura cand vin de la serviciu sa vad ca ti-ai facut curat……sa poti merge la joaca,daca nu va mai trece un timp pana termini…

Metode care functioneaza in educarea copiilor:
– apreciere si respect;
– consecinte logice ale comportamentului si monitorizarea;
– reguli consistente,limite si obiceiuri;
– rezolvarea problemelor prin comunicare;
– suport si empatie;
– a vorbi cu copilul in loc de a monologa;
– a-l asculta atunci cand vrea sa comunice ceva;
– a reduce furia si resentimentele;a nu lua lucrurile personal;
– a incuraja copilul sa-si asume responsabilitati.

Metode care nu functioneaza:
– ironic,batjocoritor,lipsa respectului;
– pedepse;
– permisivitate;
– reguli arbitrare si lipsa monitorizarii;
– control si multe interziceri;
– criticism,insulte;
– a tine prelegeri;
– a tine resentimente;a personaliza problemele;
– a supraproteja,a face in locul copilului .

Balbaiala (logonevroza)

,, Tulburare functionala a exprimarii verbale, care afecteaza ritmul acesteia ,in prezenta unui interlocutor” (Dictionar explicativ de logopedie- coordonatori Georgeta Burlea- Marin Burlea ) , balbaiala apartine patologiei comunicarii , avand manifestari diferite de la un individ la altul : repetarea silabelo, blocaje, spasme respiratorii, sincinezii ale fetei sau gatului.

P.P.Neveanu in,, Dictionar de psihologie “(1978) considera ca balbaiala este o ,,tulburare a vorbirii la copii, mai rara la adulti . Balbaiala rezulta din destructurarea sau defectuoasa functionare a reglajului verbal si consta in dezordinea intermitenta a pronuntiei, repetarii convulsive si blocaje a unor foneme, emisiuni precipitate, urmate de momente de dificultate in articularea unor cuvinte.Unele sunete si cuvinte sunt pronuntate incorect .Balbaiala este solidara cu crispari, grimase, palpitatii”.
Logopedul care examineaza copilul observa ca desfasurarea cursiva a vorbirii acestuia este intrerupta prin repetarea diferitelor sunete, silabe sau printr-o impiedicare brusca a pronuntarii lor la inceputul sau la mijlocul cuvintelor sau frazelor si actioneaza, cat mai devreme cu putinta, acordand atentie interactiunilor parinte-copil inca de la varsta cea mai frageda.
Urmarind un copil care prezinta aceasta afectiune, observam ca in afara de perturbarea fluentei vorbirii, prezinta adesea si crisparea fetei, grimase, gesturi ale mainilor, transpiratia acestora, ticuri, inrosire, jena .Pentru a fi ajutat, copilului trebuie sa i se puna diagnosticul cat mai corect.
Studiile realizate pe un numar mare de copii care au aceasta afectiune au pus in evidenta mai multe forme clinice de manifestare:
-balbaiala clonica (primara),caracterizata prin repetarea exploziva ,involuntara , a sunetelor sau a silabelor,a carei aparitie se datoreaza contractiilor musculare de scurta durata atunci cand se introduc cuvinte sau sunete parazite care se repeta de 2-3 ori (Georgeta Burlea –Marin Burlea sustin ca diagnosticul se pune atunci cand sunt cel putin 4 repetitii care atenteaza la integritatea cuvantului ) intrerupand cursivitatea vorbirii si dand discursului un aspect dezagreabil .Aceasta tulburare il deranjeaza foarte tare pe copil pentru ca-i creaza probleme la nivelul fonoarticulator ,extralingvistic , respirator, precum si la nivel comportamental .
– balbaiala tonica, recunoscuta prin faptul ca se intrerupe cursivitatea vorbirii printr-o incordare subita a organelor de emisie datorita declansarii spasmului muscular de lunga durata . Odata cu incetarea spasmului, cuvintele blocate anterior erup cu o mare explozie.In general cele doua forme se succed ,in prima faza fiind present tipul clonic care se manifesta inconstient, urmat de cel tonic, moment in care copilul constientizeaza defectul si face eforturi mari pentru a-l corecta
In.functie de predominanta uneia din cele doua forme de manifestare, poate fi intalnita balbaiala clono-tonica sau tono-clonica
-balbaiala fiziologica este forma specifica care debuteaza in jurul varstei de 3 ani, cand apar primele fraze, cand limbajul se organizeaza, iar copilul stabileste primele contacte, in exteriorul mediului familial. Aceasta perioada poate sa regreseze si apoi sa dispara, in functie de posibilitatile copilului de a-si dezvolta si organiza rapid limbajul.Corectarea balbaielii fiziologice se face odata cu maturizarea SNC, a aparatului fonoarticulator, dezvoltarii auzului si constiintei fonematice prin terapie logopedica .
– balbaiala primara (termen introdus de Bulmel in 1960 alaturi de cel de balbaiala secundara) se produce cand simptomele au caracter inconstient, iar vorbirea nu-i impune copilului un efort deosebit ) ;
– balbaiala secundara este atunci cand copilul isi constientizeaza defectul si incercand sa-l mascheze isi administreaza o suprasarcina musculara, care, nefiind sincronizata cu suflul respirator , produce blocajul , obtinandu-se astfel un cerc vicios .
Potrivit cercetarilor, 1% dintre copii sufera de balbism. Majoritatea sunt baieti, proportia fiind de trei baieti la o fata si debuteaza de obicei intre 3-7 ani . Balbaiala nu trebuie confundata cu acea repetare a silabelor care este specifica inceputului vorbirii si care se deosebeste de balbism prin faptul ca uneori copilul repeta silabele, dar nu exista tensiunea si presiunea specifice balbaielii.
Balbismul poate aparea si brusc, dupa un soc emotional sau o situatie cu impact psihologic.
In general, balbaiala poate aparea la copii care au un fond de vulnerabilitate afectiv, la copii introvertiti care au nevoie sa se simta inconjurati de afectiune.
Balbaiala depinde de starea afectiva a copilului in momentul vorbirii si de continutul discutiei tensionate cu parintii , sau la scoala , cu o persoana straina.
Balbaiala se amplifica atunci cand copilului i se atrage atentia asupra deficientei de vorbire. Cu cat este de varsta mai mare, constientizeaza situatia, iar jena il face sa se balbaie si mai tare.
Neputinta de a comunica ii afecteaza intreaga personalitate: se izoleaza, refuza sa vorbeasca, se teme sa vorbeasca, iar atunci cand o face se exprima incomplet.
Balbaiala nu este permanenta .Cand copilul vorbeste intr-o situatie de calm, intr-un mediu familiar, poate sa nu se balbaie, tulburarea se accentueaza atunci cand este pus intr-o situatie neplacuta,stresanta, sau vorbeste cu o persoana straina, cand nu se simte in siguranta sau ii este teama.
Atunci cursivitatea exprimarii este grav afectata, prin aparitia unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice, odata cu incercarea de rostire a primelor silabe din propozitii, sintagme sau chiar in cadrul unor cuvinte.
Considerata o tulburare a controlului motor al vorbirii, in care inlantuirea succesiva a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza dupa modelul firesc si expresiv al unei limbi, in starea actuala a cercetarilor cu privire la originea ei, balbaiala, fie ea fiziologica, lingvistica sau psihologica tinand de subiect sau de mediul sau a starnit multe controverse.
Astfel, accentul pus pe factorii psihosociali si interactiunile dintre copil si familia sa pentru prevenirea balbaielii si interventia precoce se justifica doar daca relatiile dintre diverse variabile retinute, dezvoltarea tulburarii si ceea ce o mentine sunt examinate pentru un copil in particular si nu in termeni de explicatii necesare si suficiente predeterminate care ar trebui cautate in familie.
Primele cercetari au cautat sa puna in evidenta trasaturi generale ale familiei: extraversiunea, hiperprotectia, trasaturi nevrotice, etc. ( Glauber 1958).
Apoi accentul s-a pus pe efectele dinamice ale atitudinilor, emotiilor si comportamentelor in familie.
Rezultatele recente nu au pus in evidenta nici o trasatura specifica nici la subiectul balbait, nici la parinti, in comparatie cu alte familii care au un membru atins de o maladie sau de o dezabilitate,tulburarile psihologice in aceste familii nefiind mai frecvente decat la restul populatiei.
Neputandu-se stabili trasaturi generale privitoare la populatia totala a persoanelor care se balbaie este dificil sa se distinga intre factorii declansatori care favorizeaza sau mentin balbaiala la copil.
Pentru studiul factorilor psihosociali se folosesc doua metode:
-interogarea familiilor copiilor care se balbaie, interogarea subiectului adult care se balbaie cu privire la educatia pe care a primit-o, climatul familial in care a fost crescut, amintiri din prima copilarie.
-observarea directa a copilului si a parintilor, fie a ambilor factori fie a unuia din doi in interactiunea de joc .
Este absolut necesar sa se analizeze ereditatea, dispozitiile de constitutie ale copilului ,conditiile dezvoltarii sale si diverse elemente dinainte de nastere, din timpul nasterii sau dupa nasterea copilului.
Trebuie sa se precizeze inceputul tulburarii, in perioada imediat premergatoare sau chiar in momentul aparitiei sale .
De asemenea trebuiesc stabiliti factorii responsabili de instalarea tulburarii sau de mentinerea acesteia, impiedicand o remisiune spontana, fie de cronicizarea sa, copilul incepand sa se balbaie in medii si situatii tot mai numeroase.
Interventiile in cazul copiilor care se balbaie au debutat prin anii 1980 in Statele Unite si 1990 in Franta. Inainte de aceasta data, orice interventie era considerata periculoasa.
Prin 1959 Johnson emisese ipoteza ca balbaiala se poate rezolva numai daca se vorbea mai putin.
De obicei trei copii din patru la varsta adolescentei isi revin, dar nu se stie exact care sunt factorii care contribuie la rezolvarea problemei.
Doar interventia precoce si-a confirmat valoarea. Cu cat parintii iau in considerare tulburarea copilului mai din timp si ajung mai repede la specialist, cu atat sansele de disparitie a balbaielii sunt mai mari.
Intalnirea cu parintii copilului constituie un punct de plecare pentru logoped, care, ca sa poata actiona trebuie sa depisteze cauzele balbaielii.Acestea pot fi:
-imitarea de catre copii mici a unor persoane care prezinta aceasta tulburare; bilingvismul;diferite traume psihice;stresul determinat de anumite emotii, soc, sperieturi,spaime, deprimare afectiva, frustare, etc;tulburari ale respiratiei;factori de natura ereditara ;masuri educative gresite; observatii dojenitoare asupra deficientelor de vorbire; pedepse severe administrate copiilor ce se balbaiau in anumite situatii;ironia prin luarea in ras si imitarea celui balbait pentru a-l determina sa se exprime corect ;obligarea unui copil sa vorbeasca in fata unor straini de care se jeneaza ; nemultumirea mamei pentru actiunile copilului; dezaprobarea si critica severa pentru cea mai mica greseala; observatii cu ton ridicat, rostirea si tiparea la copil ; hiperprotejarea copilului; labilitate emotiva ;conflicte generate de neintelegerile intre parinti, intre parinti si copii; familii dezorganizate.
Numeroase studii au ajuns la concluzia ca factorul genetic este o componenta recunoscuta care intra in aparitia balbaielii.
-Studiile asupra familiilor au dovedit ca prezenta unei rude balbaite de gradul intai multiplica cu doi sau trei riscul de a fi balbait.
Cel mai recent studiu, al lui Webster (1991) a stabilit pe o populatie de 169 de persoane atinse de balbaiala ca in 66% din cazuri exista in familia lor o ruda balbaita. Celelalte familii aveau mai mult tendinta sa vorbesca de un eveniment traumatizant specific ca fiind cauza balbaielii.
In 1993 si Ambroze care a facut un studiu pe 69 de subiecti de varsta prescolara , a aratat ca un copil care incepe sa se balbaie are o probabilitate egala cu 42% sa aiba o persoana balbaita in familia sa directa si 72 % printre membrii familiei largite.Prezenta altui membru din familie care este si el balbait nu constituie proba absoluta ca pentru ruda lui e vorba despre o legatura genetica. Studiile nu au tinut cont de marimea familiilor studiindu-se doar rangul in fratrie, dar acesta nu influenteaza aparitia tuburarii.
Riscul tulburarii este legat si de sex. Inainte de patru ani numarul fetelor si al baietilor care incep sa se balbaie sunt egale, dar fetele se corecteza mai repede din motive neexplicate.
Statisticile aratau pana in anii 80 un raport de 4 subiecti masculini la un subiect feminin Recent studiile arata ca diferenta dintre numarul de fete si de baieti se diminueaza in timp raportul fiind de trei baieti la o fata.
In 1984 , Kidd arata ca daca balbaiala ar putea avea origini in familie , severitatea balbaielii nu poate avea aceeasi cauza pentru ca persoanele cu balbaiala severa nu au mai multe rude balbaite printre rudele lor decat cele moderat balbaite.
Studiul a mai aratat ca membrii familiei unei femei balbaite nu sunt mai des afectati de aceasta tulburare decat ai unui barbat balbait.
Cei care sufereau de aceasta tulburare erau mai numerosi in cazul rudelor de gradul 1 decat in cazul celor mai indepartate. .
Faptul ca balbaiala poate fi ereditara este o idee incontestabila , desi nu au fost desemnate anumite gene responsabile ale tulburarii.
Datele genetice existente nu explica totul si este aceptata ideea ca factori multipli in special ai mediului inconjurator sunt la originea unei asemenea tulburari .
-Studiile asupra gemenilor au permis studierea variatiei fenotipului care ar putea fi atribuita unuia sau mai multor factori genetici.
In 1991 Howie demonstra prin studiul sau asupra gemenilor din care cel putin unul din doi era balbait, ca la gemenii homozigoti 58-63 % dintre perechi erau balbaite , in timp ce in cazul gemenilor heterozigoti procentajul era de 13-19%.Un studiu recent al lui Andrews(1991) asupra unei populatii de 3810 perechi de gemeni australieni adulti da un procentaj de 1,9% persoane balbaite,3,2% barbati si 1,2% femei .Deci incidenta balbaielii nu este mai ridicata la gemeni decat la populatia normala .Printre gemenii monozigoti (N=50 de perechi ) 20% erau ambii balbaiti .Printre gemenii heterozigoti dar de acelasi sex (N=85 de perechi) doar 3% prezentau aceasta tulburare . Probabilitatea de a fi balbait aidoma fratelui geaman este multiplicata cu sapte daca perechea este monozigota in raport cu o pereche heterozigota. Andrews atribuie 71% din variante intre cele doua populatii factorului genetic , fata de 29% atribuiti factorilor de mediu inconjurator nefamiliali.
Instalarea balbaielii se judeca prin referire la studiile care se fac asupra fluentei si deci si a disfluentelor oricarui copil.
Termenul de fluiditate caracterizeaza ceea ce curge cu usurinta , dar cuvantul fluenta de origine engleza ilustreaza mai bine fenomenele a caror perceptie permite sa spunem ca un anumit enunt este fluent , altul disfluent : linia de demarcatie intre vorbire fluenta si vorbire balbaita este dificil de trasat in mod obiectiv .
Fluenta este definita in general de debit , ritm, absenta unui efort laringeal sau de articulatie si, in special de continuitatea vorbirii.
Vorbirea este considerata in mod normal fluenta atat timp cat nu apar in mod obisnuit ezitari, opriri sau repetitii.
Conform lui Johnson ( 1959) si Yairi (1982) vorbirea la adult poate contine pana la 5% disfluente intre cuvinte ( repetitii de segmente de fraze sau de cuvinte si de interjectii ) dar nu mai mult de 1% disfuente in interiorul cuvantului insusi (repetitii de forme sau de silabe, prelungiri sau rupturi de cuvant.)
Daca aceste disfluente apar , ele trebuie sa fie scurte , fara efort si sa nu interfereze in comunicare, impiedicand transmiterea mesajului. Frecventa disfuentelor si elementele de limbaj pe care ele le altereaza sunt criterii retinute pentru a judeca severitatea riscului la care este supus copilul.
Intre 40 –80% dintre copii balbaiti nu mai sufera de aceasta afectiune la adolescenta , dar pentru ca procentul celor rezolvati sa creasca se insista asupra necesitatii imperative a interventiei precoce.
Momentul interventiei este gandit diferit de clinicieni. Astfel Conture (1990) sustine ca un copil trebuie luat sub observatie atunci cand 25% din cuvinte prezinta prelungiri din totalul de disfluente; cand sunt prezente accese de repetitii ale fenomenului sau ale silabei primului cuvant ; cand copilul a pierdut contactul vizual mai mult de 50% din timpul comunicarii.
In conceptia lui Paxton (1993) un copil prezinta riscul de a fi balbait, daca din totalul cuvintelor 9% sunt balbaieli, cu miscari insotitoare uneori si o anumita constiinta a tulburarii , prelungiri 2 secunde. In situatia in care are mai mult de 10% balbaieli , face efort pentru a incepe repetitia 3 , prelungiri 2 secunde, constiinta accentuata a tulburarii , prezenta reactiilor de evitare si a gesturilor insotitoare , copilul prezinta un risc major de a deveni balbait .
Adesea parintii rectioneaza in sensul invers celui care ar putea sa-l ajute pe copil si atunci copilul resimte o presiune , atat temporala cat si afectiva care-i va spori dificultatea.
Mai mult chiar, sunt situatii cand parintii sunt vinovati prin comportamentul lor provocand balbaiala copiilor.
Astfel Riley (1983) a ajuns la concluzia ca 53% din familiile care aveau un copil balbait aveau urmatoarele comportamente :
– conversatia se desfasura intr-un ritm rapid;
– pauzele intre replici erau insuficiente, astfel incat copilul nu-si putea organiza gandurile;
-intreruperea copilului cand acesta se straduia sa vorbeasca;
– erau nerabdatori sa afle raspunsul copilului
Un exament al fluentei ,al fonologiei si limbajului este facut de logoped care observa copilul in situatia de joc, discuta cu parintii si numai el este in masura sa faca o programare pentru un examen psiholingvistic complet.
In timpul examenului sunt stranse un corpus de 200 de silabe (Gregory 1986) sau minin de 100 de cuvinte pertinente ori 3 minute de inregistrare (Rustin, 1987) ,pentru a face o analiza a fluentei copilului.
Probele la care este supus un copil balbait in cadrul examenului articulatoriu si fonologic sunt:
-repetarea unei silabe simple;
-repetarea unei succesiuni de silabe (diadocochinezie) ,
-vocalizare sustinuta.
Daca exista tulburare fonologica, examenul perceptiilor auditive si ale proxiilor bucofaciale va fi facut cu ajutorul probelor standardizate obisnuite.
Examenul memoriei auditive pe termen scurt , al aptitudinilor cognitive nonverbale, al schemei corporale si al grafismului nu sunt necesare de la inceput in situatia in care copilul este foarte mic, dar se face in cursul luarii in ingrijire logopedica daca aceasta are loc.Probele de examinare a copilului sunt standard.
Se observa de asemenea nivelul de activitate verbala si nonverbala a copilului impreuna cu capacitatea sa de concentrare si de mentinere a atentiei.
In cursul examenului limbajului se propune o proba de evocare, facandu-se exercitii in momentul cand copilul va fi interesat de jocurile cu cuvintele.
Exista o proba de fluenta verbala standardizata in franceza in bateria lui Mac Carthy (1997) iar in engleza, cel mai recent test este al lui German (1990). Este necesar ca acestea sa fie elaborate la nivelul fiecarei limbi , pentru ca nu se pot utiliza prin trecere de la o limba la alta.
Seturile clasice de testare a intelegerii si exprimarii orale se aleg in functie de varsta exacta a copilului pentru ca maturarea sistemului lingvistic in aceasta perioada este foarte rapida.
In timpul examenului de fluenta si limbaj se inregistreaza toate trasaturile calitative care insotesc vorbirea ( gestul fonator-suflul-si eventualele caracteristici ale vocii, tensiunile vizibile si audibile , precum orice fel de gesturi insotitoare.
Importanta este inregistrarea video daca este posibila.
Debitul este dificil de masurat, dar se observa impresia subiectiva de precipitare in luarea de cuvant, durata pauzelor, momentele de accelerare, in special in momentul lungirii propozitiilor.
Terapia va fi diferentiata in functie de diagnostic: daca este o balbaiala izolata sau o balbaiata asociata cu alte dificultati lingvistice sau relationale.
Evaluarea corecta a situatiei determina durata si intensitatea luarii in ingrijire.
Daca este vorba doar despre o tulburare de fluenta sunt necesare doar 2-4 sedinte cu parintii , la intervale care se fixeaza in functie de evolutia copilului, asigurandu-se monitorizare telefonica indispensabila.
Daca balbaiala nu a cedat in urma masurilor luate de catre parinti printr-o schimbare de atitudine fata de copilul lor sau daca exista o intarziere in insusirea articularii , a vorbirii sau a limbajului se ia copilul in ingrijire logopedica in prezenta parintilor.
Durata in care un copil este luat in ingrijire logopedica variaza de la un copil la altul si in functie de severitatea simptomului de balbaiala .
In cazul copilului foarte mic luat in ingrijirea logopedului aspectul ludic este accentuat, exercitiile sunt inlocuite prin jocuri: jocul cu gura ( maimutareli, pantonima, mustati cu Nutella etc.) imitari ale unor zgomote din natura si sunete scoase de animale de toate felurile, jocuri de marionete, situatii in care copilul nu trebuie sa faca o performanta , ci in care placerea sa de a se juca , de a castiga si a stapani formele limbajului este predominanta.
Logopedul are o misiune destul de dificila pentru ca el nu are de luptat numai cu micutul balbait, dar si cu mentalitatile parintilor si ii este de un real folos cooperarea acestora.
El solicita atat ambilor parinti cat si fratilor mai mari sa fie de fata si cauta sa nu invinovateasca pe nimeni pentru tulburarile celui mic.Este necesar sa se admita de la inceput ca exista multe intrebari fara raspuns iar raspunsurile trebuiesc cautate impreuna.
Folosind chestionarul –model al lui Starkweather (1990) pe care -l completeaza in fata parintilor, logopedul intelege interactiunile posibile intre mai multe aspecte diferite-motor, ligvistic,cognitiv si emotional si poate sa-si sistematizeze recomandarile. El explica parintilor la ce presiune este supus copilul atunci cand incearca sa faca tot felul de lucruri pentru care nu este pregatit. Astfel , sub indrumarea terapeutului parintii isi vad copilul cu alti ochi.Incep sa-si supravegheze reactiile atunci cand copilul se balbaie, isi schimba optica pentru a face posibila evolutia limbajului, invata sa-i acorde mai mare atentie si siguranta micutului, incearca sa diminueze presiunea timpului.
Dintre sfaturile date de logoped parintilor, consider ca sunt mai importante :
-atentia trebuie indreptata asupra a ceea ce spune copilul si nu asupra modului cum vorbeste,
-parintele trebuie sa pastreze un contact vizual natural cu micutul in timp ce acesta vorbeste.
-nu trebuie exercitata presiune asupra exprimarii sale , ci trebuie sa i se ofere un exemplu de vorbire destinsa si modulata , cu un ritm lent adaptat posibilitatilor sale de mobilizare motorie dar si nivelului sau de reprezentare mentala.
-copilului trebuie sa i se acorde tot sprijinul necesar, sa-i fie incurajate initiativele ,sa fie felicitat cand parintele este multumit de el,
-copilului trebuie sa i se acorde zilnic cateva momente de atentie exclusiva si sa i se vorbeasca despre balbaiala ca despre orice alt subiect , suparator, dar nu rusinos,
-nu trebuie lasati ceilalti frati sa-l forteze sau sa-l tachineze, cu atat mai putin sa-si bata joc de el,
-se evita orice provoaca copilului o mare excitatie sau oboseala , chiar si activitatile care- i fac placere ( ex: televizorul, etc)
-in casa se evita conflictele, certurile,care ar putea sa-l influenteze emotional
-se diminueaza nivelul exigentelor in ceea cel priveste pe copil chiar daca devine mai capricios pentru un timp sau fratii si surorile devin gelosi pe el.
Consilierea psihologica ii face foarte bine unui copil cu probleme. Psihoterapeutul stabileste o comunicare bazata pe incredere si confidentialitate , descopera cauzele problemelor si legaturile cu alte evenimente importante din trecut si prezent , incurajeaza si sustine exprimarea verbala sau prin alte mijloace ( desen, modelaj , etc) a gandurilor si trairilor copilului , cauta modalitati sa rezolve problema acestuia.

Bibliografie
Anne- Marie Simon –Consiliere Parentala , Editura Polirom , 2004
Georgeta Burlea, Marin Burlea (coordonatori) , Dictionar explicativ de logopedie editura Sedcom Libris , Iasi , 2004
Paul Popescu Neveanu , Dictionar de psihologie , Combinatul Poligrafic ,, Casa Scanteii “, Bucuresti , 1978.

Cum sa-ti inveti copilul sa-si exprime emotiile intr-un mod pozitiv

“La originea tuturor lucrurilor importante este o femeie”, spunea Lamartine. Dar poate cel mai important lucru pentru femeie este misterul transformarii lumii interioare a copilului, a viitorului om. Dragostea  pentru mica faptura care creste sub ochii ei ii provoaca de multe ori neliniste. Fiecare mama ii doreste copilului ei sa creasca si sa se dezvolte armonios, dar in acelasi timp vrea sa se  asigure ca metodele folosite de ea in cresterea si educarea copilului sunt si eficiente.

Un copil nu aduce numai bucurii, de multe ori comportamentul lui o epuizeaza pe mama atat din punct de vedere emotional cat si mental si fizic. Mama nu are o bagheta magica cu ajutorul careia sa-l determine pe copil sa se autocontroleze in diverse situatii. Nu degeaba se spune “educatia e grea si cu rezultate indepartate”! Ea trebuie sa se inarmeze cu multa rabdare, perseverenta, intelepciune si foarte multa iubire!
E mai usor sa dezvolti copilului aptitudini care vor contribui la reducerea comportamentelor negative decat sa incerci sa rezolvi un astfel de comportament in momentul aparitiei. Inzestrandu-ne copiii cu aptitudini relevante, acestia nu vor mai ajunge la comportamente inadecvate si vor evita si aparitia unor probleme de sanatate mentala. Aptitudinile necesare pot fi educate la diferite nivele de complexitate in functie de varsta si capacitatea copilului, dar pentru a se obtine rezultate acest lucru trebuie sa se inceapa la o varsta cat mai frageda.

Copiii invata emotiile de la parinti

Starea psihica a mamei poate influenta starea si comportamentul copilului. O mama nelinistita, tensionata, depresiva sau cu alte prioritati, il face pe copil sa se simta abandonat, fapt ce duce la cresterea anxietatii acestuia. Un astfel de copil plange mai mult, este nelinistit pana la crize de anxietate cand este separat de parinti, devine retras si nesigur in relatii, manifesta furie cand lucrurile nu se intampla asa cum isi doreste.

Studiile au aratat ca de la o varsta frageda bebelusii recunosc si raspund la indiciile emotionale (fericire, surpriza, teama, tristete, dezgust si manie) de pe chipurile celor care-i ingrijesc. Bebelusii imita ceea ce vad si, intr-o oarecare masura, traiesc in mod direct emotiile observate. Astfel, cand vad parintii incruntati, ei simt raceala neplacerii, iar cand ii vad zambitori, cei mici sunt bucurosi. Ei pot fi ajutati sa experimenteze emotii pozitive, responsabilitatea monitorizarii climatului emotional la care sunt expusi copiii revenind in egala masura ambilor parinti. Copiii nu numai ca imita ce vad, dar invata sa simta la fel. Degeaba se cere unui copil sa fie calm, daca parintii sunt intr-o continua stare de agitatie. Copilul invata sa experimenteze starea de calm avandu-i ca model pe parintii sai. Este necesar ca limbajul nonverbal sa aiba acelasi sens cu exprimarea in cuvinte pentru ca bebelusul sa faca asocierea necesara. Altfel, copilul va fi intr-o deruta totala.

Ajuta-ti copilul sa-si constientizeze emotiile

Un copil isi poate controla emotiile, daca e constient de prezenta acestora. Cand fata si corpul unui parinte comunica o emotie, e bine sa-i spuna copilului. Astfel, copilul va invata treptat sa citeasca  si sa experimenteze emotii de tristete, fericire etc. Va fi incurajat sa spuna cum se simte. In comert exista seturi de cartonase care exprima expresii faciale, care pot fi un ajutor in initierea copilului cu emotiile esentiale. Se pot folosi de asemenea desene sau fotografii pentru a identifica diferite expresii si emotii, povesti, pe marginea carora se discuta cum se simt personajele. Cercetarile au dovedit ca povestile prezinta o importanta deosebita pentru initierea emotionala, copiii carora li se citesc avand o activitate mentala mai intensa.

Pe masura ce copilul creste, e important sa i se explice ca pot exista mai multe sentimente simultan, ca te poti mania pe cineva, chiar daca acea persoana este importanta pentru tine si tii la ea, ca este firesc sa ai anumite sentimente, dar nu totdeauna este bine sa se actioneze sub impulsul lor.
Sunt situatii cand un copil devine tensionat, iritat sau se supara pe o anumita persoana din anturaj, cand ceva nu-i convine. Daca nu este ajutat sa-si exprime acele sentimente, sa discute despre ele si sa i se argumenteze lucrurile pe care nu si le poate explica, acestea pot reveni ulterior cu mai mare forta si copilul este incapabil sa le faca fata.
Orice mama isi doreste un copil sensibil fata de nevoile si sentimentele celor din jur, care sa aprecieze efectele actiunilor sale asupra altor oameni, sa evite sa faca lucruri care ii fac pe altii sa sufere, sa fie empatici si sa aiba autocontrol.
Pentru acest lucru copiii trebuie invatati sa intuiasa ce simt ceilalti, sa-si gandeasca actiunile si sa aiba un control asupra impulsurilor.

Dezvoltarea empatiei in primii ani de viata

Studiile au demonstrat ca bebelusii au o anumita predispozitie de a empatiza cu sentimentele persoanelor din preajma lor. In situatia in care parintii nu acorda o atentie deosebita cultivarii potentialului empatic al copiilor si nu-i  incurajeaza in permanenta sa si-l dezvolte, aceasta capacitate a lor se poate pierde.

Cea mai buna solutie gasita de parinti pentru dezvoltarea acestei aptitudini este exemplul personal pentru ca majoritatea copiilor imita comportamentul parintilor. Cu cat un copil se simte inteles, cu atat ii va fi mai usor sa-i inteleaga pe ceilalti.

Desi bebelusii au o capacitate innascuta de a se acorda la emotiile celor din anturaj (de ex. daca un copil incepe sa planga in momentul vaccinarii, toti ceilalti din jurul lui devin nelinistiti, isi sug ingrijorati manutele sau obiectele preferate, incep sa planga), de-abia pe la varsta de un an incep sa aiba reactii empatice.

Un proiect de cercetare in cadrul caruia erau surprinse reactiile empatice ale unor copii de 13-15 luni a evidentiat faptul ca acestia sesizau cand mamele erau suparate si incercau sa le mangaie.

In jur de 2 ani copiii manifesta empatie si pentru persoane straine, iar dupa aceasta varsta sesizeaza rapid cand o persoana este suparata si incearca sa o consoleze.

De-abia pe la 6-7 ani, odata cu dezvoltarea capacitatilor cognitive, copiii se simt capabili sa aprecieze atat ce simte o persoana, cat si motivul pentru care se simte asa.

Numai o mama fericita poate avea un copil fericit

Copilul traieste prima experienta empatica alaturi de mama sa, pe care o percepe ca pe o persoana care-i intelege si anticipeaza nevoile. Ea este cea careia ii comunica nevoile sale de hrana, somn, schimbarea scutecelor. Ea intelege nevoile copilului chiar inainte de a fi constientizate de acesta, cu conditia sa nu sufere de depresie post-partum, care-i rapeste aceasta experienta minunata alaturi de copil. Nu explic aici depresia post-partum pentru ca mi-am propus sa-i acord o atentie deosebita intr-un alt material, pentru a constientiza viitoarele mamici de pericolul real pe care il reprezinta aceasta.

Este foarte important ca in aceasta perioada mama sa aiba sustinere din partea celor apropiati, sa primeasca afectiune si sprijin din partea sotului pentru ca o intrerupere indelungata a legaturii empatice dintre mama si copil poate avea consecinte asupra dezvoltarii emotionale, cognitive si sociale a copilului.

Mentionez un lucru caruia de foarte multe ori nu-i dam importanta. Femeile au impresia ca sotul trebuie sa le citeasca gandurile, ca trebuie sa simta cand au nevoie de sprijin. Este important sa li se comunice acest lucru, dar nu oricand si oricum. Se gaseste timpul, contextul si modalitatile  propice discutarii problemei.

Unele femei refuza sa-si exprime nemultumirea din teama de confruntare cu partenerul, de a nu-l infuria, de a nu fi abandonata, de a nu spune lucruri teribile la manie. Traiesc cu iluzia ca partenerul o sa inteleaga intr-o buna zi  problemele ei, ca acestea se vor rezolva de la sine si pana la urma va fi recompensata pentru rabdarea de care a dat dovada. In felul acesta nu face decat sa “isi sape o groapa si mai adanca”, sa ajunga la epuizare fizica si psihica.

Pe masura ce copilul creste, el are nevoie de o mama stabila emotional, capabila sa-l asculte, sa interactioneze cu el intr-un mod constructiv fara a adopta un stil directiv, formal, militaresc, astfel incat empatizand cu acesta sa obtina efectele dorite.

Comunica cu copilul prin joc

In acelasi timp tatal trebuie sa fie prezent in viata copilului, sa-l asculte, sa ajute la crearea unui climat favorabil, sa aiba in vedere faptul ca un copil care poate sa impartaseasca parintilor problemele lui si sa discute despre ceea ce simte are toate sansele sa devina mai empatic. Si nu cred ca exista multumire mai mare decat faptul ca avem un copil reusit!

Deprinderile copilului se dezvolta mai bine cand comunicarea dintre el si parinti se face in cadrul unor activitati accesibile copilului, unor jocuri, incurajandu-l sa spuna ce are de spus, ascultandu-l activ, acordand importanta celor spuse de el, facandu-l sa inteleaga ca parintii sunt atenti la ce comunica si la nevoile lui. Parafrazand ce a spus copilul i se da de inteles ca parintele doreste sa verifice daca a inteles ce vrea sa-i comunice copilul. Prin identificarea emotiilor transmise de copil se intareste legatura empatica dintre parinte si copil.

S-a constatat ca in cazul copiilor ce dezvolta  nivele inalte de empatie, parintii manifesta un grad ridicat de emotii pozitive prin laude si entuziasm fata de acestia. In caz contrar, cei crescuti intr-un mediu in care predomina emotiile negative intense isi inteleg cu mare greutate propriile emotii si devin incapabili sa inteleaga emotiile altora. Amenintarea, respingerea, comportamentele inconsecvente din partea parintilor nu dau rezultate in cresterea si educarea copiilor.

Sa nu se inteleaga ca un copil trebuie ferit de orice lucru negativ pentru ca in acest caz acesta nu  va intelege niciodata viata reala. Dar atunci cand vede anumite suferinte in jurul sau i se vor da explicatiile de rigoare in functie de puterea sa de intelegere, contribuind astfel corect la cultivarea reactiilor empatice. Un parinte responsabil  va evita expunerea copilului la emotii negative sau pozitive prea intense, avand tot timpul situatia sub control si  incercand sa  incline balanta in favoarea celor pozitive.

Sper ca v-am mai dat un motiv de gandire!

A fi parinte nu-i usor, dar sentimentul de a avea un copil reusit este incomensurabil.

     Niculina Ciuperca, consilier psihologic-specialist,  familie-cuplu

 Cabinet individual de psihologie Bucuresti, Sect.6 Str. Nicolae Oncescu nr.4,   Ap.14

                        Telefon 0724878966